Câteva mici scăpări. O opinie personală.
În mod evident actualul context generat de pandemia virusului Sars-Cov-2 impunea și impune luarea unor măsuri concrete și imediate pentru limitarea răspândirii acestuia. Tocmai de aceea nu doresc să pun în discuție necesitatea instituirii stării de urgență prin decretul sus-amintit, însă trebuie punctate câteva aspecte din perspectiva practicianului jurist.
Potrivit art. 10 din OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, starea de asediu sau starea de urgență se instituie de Președintele României prin decret, contrasemnat de primul-ministru, anterior publicării în Monitorul Oficial.
Oricât am întoarce Decretul nr. 195/2020 pe toate părțile, semnătura primului-ministru lipsește. Prezintă vreo relevanță juridică lipsa contrasemnării de către primul-ministru? Poate că da, poate că nu, în contextul în care Decretul a fost încuviințat de către Parlament.
Oricum, nu pot să nu mă întreb cum de s-a omis o astfel de semnătură? S-a apreciat că șeful Executivului oricum susține și e de acord cu instituirea stării de urgență, situație în care nu se mai impune să contrasemneze decretul, ori pur și simplu s-au omis prevederile art. 10 din OUG-ul arătat? Ori lipsa de experiență în elaborarea unor astfel de acte normative nemaiîntâlnite în ultimii 30 de ani își spune cuvântul? În niciuna din aceste situații răspunsul nu ar fi acoperitor…
Lăsând la o parte această chestiune, Capitolul V din Decret vizează Domeniul justiție, și are în vedere atât domeniul justiției civile, cât și domeniul justiției penale.
Ca un aspect general, principalul efect în domeniul justiției este acela că majoritatea cauzelor aflate pe rol se suspendă de drept – atât cele civile, cât și cele penale aflate în faza de urmărire penală ori în fața judecătorilor. Bineînțeles, se prevăd și anumite excepții, indicate în mod expres în Decret sau lăsate la latitudinea colegiului de conducere al ICCJ și a colegiilor de conducere ale curților de apel.
Pe lângă această suspendare a judecării cauzelor, Decretul prevede că pe perioada stării de urgență toate prescripțiile și termenele de decădere în materie civilă se suspendă, iar în materie penală se suspendă cursul termenului de prescripție a răspunderii penale. Totodată, termenele de declarare a căilor de atac se întrerup și încep să curgă noi termene, cu durată inițială, de la momentul încetării stării de urgență. De remarcat însă că în cazul dosarelor nesuspendate și care își urmează cursul firesc în această perioadă nu este aplicabilă suspendarea prescripțiilor, a termenelor de decădere, a prescripției răspunderii penale și nici nu se prorogă termenele de declarare a căilor de atac.
Sub acest aspect, însă din punctul meu de vedere apare o evidentă inechitate procesuală între justițiabilii ale căror procese au fost suspendate și justițiabilii față de care procedurile continuă. Unora dintre ei li se prorogă termenul pentru declararea căilor de atac, altora nu. Unora li se suspendă termenul de prescripție a răspunderii penale, altora nu.
Or, plecând tocmai de la aceste inechități procesuale, constat că, vrând-nevrând, ajung la două principii constituționale care nu își mai găsesc aplicarea în situația de față – Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (art. 16 alin. 1 Constituție cu denumirea marginală Egalitatea în drepturi) și Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil (art. 21 alin. 3 Constituție cu denumirea marginală Accesul liber la justiție).
Știu, îmi veți spune că instituirea stării de urgență presupune tocmai restrângerea unor drepturi și libertăți constituționale.
Perfect de acord, însă această restrângere trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, aspect prevăzut expres de art. 53 alin. 2 din Constituție.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la drepturile constituționale ce urmează a fi restrânse potrivit Decretului, proporțional cu măsurile necesare în starea de urgență, constatăm că se face trimitere doar la:
a) libera circulaţie;
b) dreptul la viaţă intimă, familială şi privată;
c) inviolabilitatea domiciliului;
d) dreptul la învăţătură;
e) libertatea întrunirilor;
f) dreptul de proprietate privată;
g) dreptul la grevă;
h) libertatea economică.
Cu toate acestea, măsurile impuse în domeniul justiției depășesc limitele drepturilor mai sus arătate. Ba mai mult, OUG 1/1999 prin art. 32 interzice expres, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, restrângerea accesului liber la justiție.
În aceste condiții, nu pot să nu mă întreb dacă măsurile în domeniul justiției instituite prin Decret au acoperire legală/constituțională, respectiv dacă aceste măsuri erau absolut necesare în contextul dat?
Într-o altă ordine de idei, se impun a fi făcute câteva comentarii cu privire la cauzele penale exceptate de la suspendare în această perioadă.
În ceea ce privește activitatea de urmărire penală aceasta se desfășoară doar cu privire la situațiile de excepție prevăzute la art. 43 alin. 1 din Decret – cauze cu măsuri preventive, care vizează protecția victimelor sau a martorilor, care privesc aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele în care victimele sunt minori, cele în care amânarea actelor de urmărire penală ar pune în pericol posibilitatea obținerii unor probe sau prinderea suspectului/inculpatului, precum și cele privind audierea anticipată sau a căror urgență se justifică prin instituirea stării de urgență. Pe lângă aceste excepții clare, mai apare o categorie de cauze care își desfășoară cursul normal – alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală (art. 43 alin. 1 lit. c din Decret).
O situație similară este prevăzută și în cazul dosarelor penale aflate pe rol în procedura de cameră preliminară sau judecată, unde pe lângă indicarea expresă a cauzelor ce nu se suspendă de drept – cauzele cu măsuri preventive, cauzele privind infracțiunile flagrante, cele ce vizează contestații împotriva măsurilor asiguratorii, cele privind cooperarea judiciară în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cauzele ce vizează infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare de bani – sunt exceptate de la suspendare alte cauze urgente apreciate ca atare de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată.
Din această perspectivă, constat că deși discutăm de o stare excepțională, care impune măsuri excepționale ce ar trebui să fie aplicabile pentru toate situațiile similare, pe lângă excepțiile clar individualizate, aplicabile tuturor, există o serie de excepții neindividualizate, lăsate la aprecierea procurorului sau a judecătorului ce instrumentează cauza. Raportându-mă însă la excepțiile exprese, nu văd însă ce alte cauze ar necesita instrumentarea/judecarea de urgență – cele cu măsuri preventive sunt acoperite, cele ce ar fi în măsură să producă prejudicii imediate asemenea (contestațiile împotriva măsurilor asiguratorii), cauzele ce conțin măsuri de protecție a victimelor sau a martorilor se judecă, la fel și cele care privesc măsurile provizorii cu caracter medical. În plus, în toate cauzele suspendate potrivit Decretului este suspendată și prescripția răspunderii penale pe durata stării de urgență.
Ca atare, în opinia mea, posibilitatea ca procurorul/judecătorul ce are cauza în instrumentare să aprecieze asupra urgenței judecării cauzei contravine însăși măsurilor excepționale dispuse prin Decret, fiind lăsată practic la aprecierea subiectivă a organelor judiciare. Deși am toată încrederea în capacitatea organelor judiciare de a aprecia urgența cu privire la cauzele ce ar trebui instrumentate/judecate în contextul dat, cred că teza finală a art. 43 alin. 1 lit. c) din Decret – alte cauze urgente apreciate ca atare de organele judiciare – se îndepărtează de scopul urmărit prin instituirea stării de urgență și va putea fi interpretată ca izvor de discriminare procesuală.
Pe de altă parte, merită să aruncăm o privire și asupra excepțiilor expres prevăzute pentru cauzele ce nu se suspendă de drept și care își urmează cursul normal de judecată în cameră preliminară sau în fața instanțelor judecătorești. Dintre acestea, două ridică semne de întrebare – cele privind infracțiunile flagrante și cele privitoare la spălarea banilor.
Potrivit art. 43 alin. 2 din Decret nu se suspendă de drept judecarea cauzelor privind infracțiunile flagrante. Această excepție apare ca fiind lipsită de orice logică juridică în contextul în care Noul Cod de procedură penală nu mai instituie o procedură specială și rapidă de judecare a infracțiunilor flagrante așa cum exista în vechea reglementare. Vechiul Cod de procedură penală conținea prevederi exprese și o procedură specială, rapidă pentru judecarea infracțiunilor flagrante ce era cuprinsă într-un titlu și capitol distinct din Codul de procedură penală – Titlul IV Proceduri speciale, Capitolul I Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, art. 465 – 479. O astfel de procedură nu se mai regăsește în noua reglementare, ceea ce face ca, practic, chiar dacă o persoană este prinsă în flagrant săvârșind o infracțiune, judecata să se desfășoare în procedura normală cu tot ce presupune aceasta – comunicarea rechizitoriului, acordarea termenului de minim 20 de zile pentru formularea de cereri și excepții în cameră preliminară, termen de declarare a contestației, începerea judecății, administrare de probe dacă inculpatul nu uzează de procedura de judecată simplificată, termen pentru declararea căii de atac a apelului, etc.
Totodată, se impune precizarea faptului că în actuala reglementare sunt flagrante majoritatea infracțiunilor ce vizează circulația pe drumurile publice (conducerea în stare de ebrietate sau sub influența altor substanțe, conducerea unui vehicul fără permis, punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat), precum și furturile din magazine când autorul este prins pe loc de către agenții de pază, putând fi însă imaginate o multitudine de fapte antisociale care să constituie infracțiuni flagrante. Cu toate acestea, lipsa unei proceduri speciale cu privire la judecata unor astfel de infracțiuni, face ca excepția din Decret să fie lipsită de substanță. Chiar se impune judecarea în actualul context a unor infracțiuni flagrante comise cu 1, 2, 3 sau mai mulți ani în urmă, mai ales că termenul de prescripție a răspunderii penale este de principiu suspendat pe perioada stării de urgență?
Din punctul meu de vedere introducerea infracțiunilor flagrante în categoria excepțiilor pentru care nu se suspendă procesul penal reprezintă o vădită eroare a specialiștilor ce au redactat Decretul privind instaurarea stării de urgență, aceștia necunoscând faptul că actualul Cod de procedură penală nu mai prevede procedura specială de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante asemeni vechiului cod, dovadă de mare profesionalism.
Raportat la cel de-al doilea semn de întrebare, prevederile art. 43 alin. 2 teza finală din Decret stipulează faptul că nu se suspendă cauzele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor. Modalitatea de redactare a textului indică fără dubii trei categorii de infracțiuni exceptate de la suspendare – cele privind securitatea națională, actele de terorism și infracțiunile de spălare a banilor.
Dacă în privința primelor două categorii de infracțiuni e de înțeles necesitatea reglementării, în ceea ce privește infracțiunile de spălare de bani, personal nu găsesc la acest moment justificarea acestei prevederi. În mod cert există infracțiuni de o gravitate sporită față de spălarea de bani aflate pe rolul instanțelor de judecată – am în vedere aici infracțiunile contra vieții comise cu intenție, o parte din infracțiunile contra libertății persoanei (ex. lipsire de libertate în mod ilegal, șantajul în formă agravată), traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile, însă pot fi exemplificate și alte infracțiuni care au ca subiect pasiv indivizi sociali, fără a mai exista măsuri preventive în cauză. De asemenea, aș putea să fac trimitere și la infracțiuni ce au ca subiect pasiv statul, mult mai grave decât spălarea banilor, dar nu cred că e cazul.
Nu este un secret și statisticile demonstrează că marea majoritate a infracțiunilor de spălare a banilor sunt conexe unor infracțiuni economice (ex. evaziune fiscală, delapidare) sau unor infracțiuni de corupție (ex. dare/luare de mită, trafic de influență). Cu toate acestea, există la fel de multe infracțiuni economice de același gen și la fel de multe fapte de corupție similare, în care, deși există faptic indicii pentru spălarea de bani, această infracțiune nu a fost reținută din varii motive. De ce pe unii îi judecăm și pe alții nu, că doar infracțiunea din care provin banii murdari e aceeași?
La acest moment, singura justificare pe care ca practician o găsesc cu privire la faptul că dosare privind infracțiunea de spălare a banilor au fost alăturate cauzelor ce vizează infracțiunile contra securității naționale și cauzelor ce privesc actele de terorism, ține exclusiv de modalitatea defectuoasă de redactare a art. 43 alin. 2 din Decret.
În opinia mea, Decretul prezidențial nu a urmărit să excepteze de la suspendare toate cauzele ce privesc infracțiuni de spălare a banilor, ci a avut în vedere infracțiunile de spălare a banilor legate de actele de terorism. Altfel, nu pot să îmi imaginez de ce infracțiunile de spălare a banilor au fost alăturate infracțiunilor deosebit de grave cum sunt cele ce vizează securitatea națională sau terorismul.
Cu toate acestea, Decretul a fost publicat în Monitorul Oficial și își produce efectele, iar colegiul de conducere al ICCJ și colegiile de conducere ale curților de apel l-au preluat ca atare.
În fine, ultimele aspecte ce ar mai trebui menționate, vizează prevederile art. 43 alin. 5 teza II din Decret potrivit cărora – Termele de exercitare a căilor de atac în cauzele penale, cu excepția celor judecate potrivit prezentului Decret, se întrerup, urmând ca de la data încetării stării de urgență să curgă un nou termen, de aceeași durată.
Din nou, cei ce au redactat Decretul nu au avut în vedere dispozițiile procedurale în materie penală care sunt de imediată aplicabilitate, uzând de o instituție juridică ce nu își găsește aplicarea în materia termenelor procedurale.
În procedura penală astfel cum este reglementată la acest moment, pe lângă alte clasificări, în funcție de obiectul protecției și de scopul urmărit, termenele se împart în două mari categorii: termene substanțiale (regăsite în materia măsurilor privative sau restrictive de libertate (ex. 24 de ore pentru reținere, 30 de zile arest preventiv, 60 de zile control judiciar, etc.) și termene procedurale instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activităților procesuale (termene de declarare a unor căi de atac, termenul pentru formularea plângerii prealabile, etc.)
În procedura penală, indiferent dacă discutăm de termene substanțiale sau termene procedurale, în nicio situație, acestea nu pot fi suspendate sau întrerupte. Întreruperea și suspendarea sunt instituții aplicabile exclusiv termenelor de drept penal substanțial prevăzute de Codul penal. (întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție a răspunderii penale sau a prescripției executării pedepsei, etc).
Or, toate termenele la care face trimitere art. 43 alin. 5 din Decret sunt termene procedurale, reglementate de Codul de procedură penală și nu pot fi întrerupte sau suspendate.
Cu toate acestea însă, procedura penală are în vedere situații ca cele reglementate de Decret, existând o instituție juridică distinctă ce poate dilata un termen procedural, fiind vorba despre instituția prorogării termenului.
Ca atare, în situația dată, instituția juridică ce trebuia uzitată pentru dilatarea termenelor de atac în materie penală de către specialiștii ce au redactat Decretul privind instituirea stării de urgență era prorogarea termenului și nu întreruperea acestuia, întrucât instituția întreruperii și a suspendării termenului nu are aplicabilitate în procedura penală.
Chiar dacă până la urmă finalitatea este aceeași, termenele de declarare a căilor de atac începând să curgă de la data încetării stării de urgență, este regretabil faptul că asemenea erori vor fi în măsură ca ulterior să iște discuții raportat la efectele pe care le produce sau nu o prevedere legală ambiguă din punct de vedere a instituțiilor juridice la care face trimitere.
Share
